VAMA VECHE E UN PARADIS

Povestea satului Vama Veche a început în 1811, când o comunitate de găgăuzi şi o mână de turci i-au pus numele Ilanlîc. Își duceau existenţa din pescuit, mai ales după 1940 când Cadrilaterul a fost cedat Bulgariei.

Reputaţia de atracţie boemă şi nonconformistă îi revine din perioada regimului comunist, când aici veneau artişti şi intelectuali care-şi doreau izolare din calea opresiunii Regimului. Singura autoritate în sat era grănicerul care mai cerea câte-un buletin din când în când. Tocmai de-aia a devenit în scurt timp o oază în care se discuta în linişte despre tot ce nu aveai voie la tine acasă, de la muzica din Vest, la politică şi strategii de fugă din ţară.

După Revoluţie spiritul Vămii s-a extins în cercurile universitare, iar la sfârşitul anilor ’90 formaţia Vama Veche a dat un start involuntar spre exodul turiştilor. Un eveniment care a generat altul: invazia celor care vor să facă bani, iar de aici fiecare cu amintirile lui.

Deşi ne aflăm în plină Rezervaţie Naturală, oamenii fac din Vamă un paradis halucinant. Este probabil cel mai fascinant mix de oameni cu care poţi interacţiona, trăind lucruri atât de nebuneşti cum viaţa ta nu concepea înainte de Vamă. Fie că ai ajuns înainte sau după Ovidiu, în timp ce apărea Bibi, când se punea de clătite puţin mai sus de Frontieră, când zbierau Piraţii sau când se prăjeau peştii la Cherhana, Vama este o enclavă rebelă privită în alt mod de fiecare.

În fiecare dintre noi zace un vulcan, mai mult sau mai puţin stins. În momentul în care ai ajuns în Vamă te convingi clar de dimensiunile interioare ale fiecărui vulcan domolit sau amplificat de vreun foc de tabără la început de mai.

Continuarea pe VICE.

Cum a luat naştere podul de la Mangalia şi cât de util este el?

Foarte mulţi dintre vamaioţii de carton ai litoralului românesc trec nepăsători peste un obiectiv care dacă acum n-ar fi existat, i-ar fi trimis liniştiţi în partea de nord a zonei litorale.

Este vorba de podul de la Mangalia, cel care uşurează drumul spre graniţă. Dar să o luăm cu începutul.

Cei născuţi prin comunism îşi mai amintesc că drumul spre 2 Mai trecea pe la coada lacului, apoi peste un pod metalic basculant care făcea loc vapoarelor în şantierul militar.

Prin 1983 s-a decis ca acest pod să intre în perimetrul şantierului naval militar. Astfel, circulaţia auto s-a deviat pe un drum secundar prin comuna Limanu. Un mic ocol de 16 km.

După această modificare, oamenii şi-au dat seama că este nevoie de un ponton de acces pentru a facilita drumul spre muncă pentru cele câteva mii de salariaţi. Toate bune până într-o zi când pontonul s-a desprins şi a dat naştere unui accident de muncă înfiorător. Se vorbeşte de prea puţin morţi, dar în realitate se pare că au fost sute, poate chiar 1 000.

Şi uite aşa, într-o vizită a tovarăşului Ceauşescu în vila de vacanţă de la Neptun s-a luat decizia construirii unui pod în adevăratul sens al cuvântului.

S-a decis începerea lucrărilor în plină vară cu condiţia ca la finalul toamnei să fie pilonii terminaţi, iar în vara (1989) să fie gata.

Este inutil să vă mai spun că în vara anului 1989 tovarăşul a inaugurat podul ce se înscrie pe o lungime de circa 1,5 km, şi astfel noi ajungem mai repede cu 16 km la 2 Mai, sau chiar mai departe. Şi uite aşa ajugem acum liniştiţi la Expirat şi bem găleţile alea obosite pline cu alcool ordinar.

După revoluţie, nişte minţi mai luminate au mutat zona militară din zona de lângă pod şi au dus-o la Constanţa. Şi acum se mai văd intrările în buncărele în care ani de zile s-au aflat depozitele cu armament. Nu putem decât să mulţumim divinităţii că nu am fost implicaţi în incidente militare navale, pentru că în acest caz, o simplă scufundare a unui vapor care ieşea din zona de ancorare bloca toată flota militară la coada lacului.

Dreamology episode 1

Mi-am făcut din nisip derdeluş, car, dar şi sanie. N-am fost vegheat de vreun urs polar, ci doar de milioane de licurici ascunşi printre frunzele nemişcate ale unei salcii de la mal.
Cât vedeam cu ochii, o plajă întreagă de suflete tinere făceau asemeni mie, pleonastic de frumos. Cam până-n cherhana, dincolo de digul de la Midia, dar nu departe de vărsarea Dunării în mare.
Iar luna, ca un crivăţ, îmi dogorea-n obraji. Zburdam priponit de fericire, au trecut 3 luni, iar vara mea ţine ca cea de la cercul polar. 6 luni se topeşte în văzduh, iar 6 luni se prelinge din ceruri încruntate.
O biosferă prea încălzită global. Semne ciudate-mi lasă cocorii pe cer. S-au demonetizat anotimpurile, oamenii au rămas la fel. Nu e sfârsit de vară, au plecat doar cei cu nărav uşor.

M-a dezvelit cerul şi m-am trezit tuşind.
Tuşesc de-o vară, deci m-am trezit.

Şi loviturile inimii în trupul de bronz răsunau în urechile ei ca bătai de clopot pentru slăvirea acelei clipe de vară şi tinereţe – Ionel Teodoreanu  (Vacanţa cea mare)

P.S. Cine cânta vara, iarna oftează (Proverb vamaiot).

O vară cât o viaţă.

Marea îmi lua ochii, îmi topea minţile, spăla creierul de amintiri. Marea era totul. Asta visam pe scaunul din dreapta al unui automobil ce mă smulsese din Vamă exact cu câteva înainte ca alarma să sune trezirea pentru birou. Evident, în condiţii normale.

Fiecare om are un număr finit de bătăi ale inimii. Eu nu intenţionez să irosesc niciuna departe de mare, iar dacă una din bătăi o pot salva printr-o goană alertă pe A2, de ce să-mi fac mustrări că am ajuns prea târziu acasă, când puteam ajunge prea devtreme.

Viaţa e scurtă, marea e mare, ea rămâne aici, noi suntem trecători.

Marea te lasă fără bani, fară minţi, fără gânduri, fără iubiri, fără telefoane mobile. Fără posturi pe blog. Fără somn.

Ţine-mă Doamne treaz o vară!

O vară cât o viaţă.




Vara te împaci cu tine

Cum cu o limonadă nu poţi înţelege o melodie scrisă la temperatura coniacului, nici cu un weekend la mare nu poţi înţelege cu adevărat marea. Iar după ce toate acestea au fost îndeplinite, poţi spune cu adevărat că te-ai împăcat cu tine. Dar poate nu îţi doreşti asta…

După 3 săptămâni m-am întors împăcat cu mine, mai împăcat cu ea, dragostea mea albastră.

Nu doar ochii trebuie să fie curaţi, mai ales privirile dar şi inima.

Bine v-am găsit!

 

Tot noi, altă Vamă

Prea mulţi oameni care vin în Vamă pentru prima dată şi prea mulţi care au venit pentru ultima oară acum prea mult timp…

Ştim, nu contează de cât timp mergi acolo, ci cum te comporţi si cum alterezi spiritul ăla. Iar exemplul cel mai clar este dat de dragii mei prieteni aflaţi la poluri opuse: Irina şi Ciucă.

Realizam în weekend că ei sunt oamenii cu care trebuie să îţi petreci timpul acolo, deşi, Irina mai că s-a născut pe plaja aia, iar respectabilul domn a ajuns în ultimii ani. Nu este nicio diferenţă între ei. Trăiesc la fel de boem, iubesc la fel de mult semenii de pe plajă, visează la fel de mult şi sunt la fel de suferinzi când ajung în Bucureşti. Un oraş cu sute de “ei” ne-ar face o vară şi mai frumoasă.

Ia să mă opresc eu aici că m-a lovit senzaţia aia  alo, bă, sunt la Fetesti!