Femeia şi toaleta ei

cargocollective.com/danmountfor

 

Mereu m-am întrebat dacă într-o toaletă în care se află o femeie lucrurile se întâmplă aşa cum vezi în filmele americane: venit, aşezat, privit oglindă, parfum. Dar cu siguranţă americanii ăia sunt proşti de pu. Femeile românce când intră într-o toaletă devin automat agenţi secreţi, intruşi care se feresc de razele laser, nu ating nimic, iar dacă o fac totul se face ca şi cum s-ar pune la cale un jaf într-un muzeu de maximă securitate. Toate astea cât timp e linişte în toaletă, dacă-i la vreo petrecere se actionează în mod barbar, atât de barbar încât pişatul din picioare al bărbatilor devine cel mai curat gest de care a beneficiat acea toaletă.

Un lucru e clar, cel mai mare duşman al femeilor este colacul veceului. Sunt sigur că deja se fac şedinţe de psihoterapie pe această temă. Că se fac, e bine, dar nu prea se văd efectele. Despre acest subiect discutăm anul viitor, pe 8 martie.

Şi mai cert este că femeia acestori ani s-a pişat pe mitul bărbatului, ăla care stă pe tron cu orele. Timpul petrecut de o femeie într-o toaletă atinge uneori valori care se apropie în curând de eternitate. Şi nu are rost să te întrebi ce face, dacă îşi împleteşte vreo eşarfă, dacă se epilează pe omoplaţi, dacă s-a apucat de vreun roman sau dacă pur şi simplu se crede în capsula timpului. Eu de multe ori întreb femeia, iar răspunsul este mereu cam acelaşi: niciunul din cele de mai sus.

Alt lucru, la fel de cert este dat şi de grosimea stratului de grăsime din dotarea femeii. Cu cât stratul atinge dimensiuni crescute, cu atât comportamentul de fiară se dezlănţuie în buda fără vină. Dar asta o ştiu toate femeile chiar mult mai bine ca mine.

Altă minune minunată e cu discuţiile la baie. Şi le-apucă băi nene nişte teme dramatice fix când să se uşureze. Băi ce chestie şi cu nevoia asta fiziologică, de aceea vorbesc unele aşa puţin, pentru că se pişă rar.

Asta cu parfumatul, rujatul, coafatul în exces la budă nu-i corectă nene. Adică stai bei, fumezi, te urci pe mese, cade tâţa din sutien, zboară-n aer geana falsă şi când te întorci de la baie eşti mai bine ca atunci când ai plecat de acasă. Nu e corect pentru sexul opus, adică cum ar veni ca noi să purtăm pantaloni mulaţi şi după ce ne pişăm mai băgăm o Viagra şi ne lăudăm cu erecţia prin toată cârciuma, iar când ne lasă mai băgăm o pişare şi-o pastilă albastră. (e dramatizare guys, să nu vă pună dracu dar altă rimă n-am găsit)

Şi să dea dracu dacă despre toalete şi femei chiar nu poţi vorbi la infinit. Mi-aş lansa chiar o carte, că tot e la modă ca toţi ăştia de tastează să scoată material lansat, dar deja am scris prea mult pentru gusturile mele.

Sunt sigur că fiecare are locul lui în Univers, dar toaleta şi femeia româncă nu prea se mai pupă.

O vară cât o viaţă.

Marea îmi lua ochii, îmi topea minţile, spăla creierul de amintiri. Marea era totul. Asta visam pe scaunul din dreapta al unui automobil ce mă smulsese din Vamă exact cu câteva înainte ca alarma să sune trezirea pentru birou. Evident, în condiţii normale.

Fiecare om are un număr finit de bătăi ale inimii. Eu nu intenţionez să irosesc niciuna departe de mare, iar dacă una din bătăi o pot salva printr-o goană alertă pe A2, de ce să-mi fac mustrări că am ajuns prea târziu acasă, când puteam ajunge prea devtreme.

Viaţa e scurtă, marea e mare, ea rămâne aici, noi suntem trecători.

Marea te lasă fără bani, fară minţi, fără gânduri, fără iubiri, fără telefoane mobile. Fără posturi pe blog. Fără somn.

Ţine-mă Doamne treaz o vară!

O vară cât o viaţă.




Un echipaj pentru Singapore

Ai tot văzut pe la televizor că muzica aia te mai vindecă din când în când. Ei bine, m-am trezit împuşcat cu o clasică răceală de vară, genul ăla de te doare tot, inclusiv ce nu e al tău.

Şi nu ştiu cum mama dracului am dat peste Rug-ul ăsta al Didei.

Bai nene, 5 minute cât 14 inimoare roşii pă Kudosul de la Cazino.

Nu ţine la infinit, ţine Condrexul.

Sper.

Să ne vedem sănătoşi.

P.S. Un echipaj pentru Singapore este unul dintre cele mai bune filme româneşti. Asta acum, aproape de sfârşitul lumii.

Tot noi, altă Vamă

Prea mulţi oameni care vin în Vamă pentru prima dată şi prea mulţi care au venit pentru ultima oară acum prea mult timp…

Ştim, nu contează de cât timp mergi acolo, ci cum te comporţi si cum alterezi spiritul ăla. Iar exemplul cel mai clar este dat de dragii mei prieteni aflaţi la poluri opuse: Irina şi Ciucă.

Realizam în weekend că ei sunt oamenii cu care trebuie să îţi petreci timpul acolo, deşi, Irina mai că s-a născut pe plaja aia, iar respectabilul domn a ajuns în ultimii ani. Nu este nicio diferenţă între ei. Trăiesc la fel de boem, iubesc la fel de mult semenii de pe plajă, visează la fel de mult şi sunt la fel de suferinzi când ajung în Bucureşti. Un oraş cu sute de “ei” ne-ar face o vară şi mai frumoasă.

Ia să mă opresc eu aici că m-a lovit senzaţia aia  alo, bă, sunt la Fetesti!

 

 

Transformări feisbuciene

Căldurile astea de-mi fac celulele să transpire mai rău decât Cotabiţă pe scenă la Mamaia 87 îmi basculează rapid nişte găleţi cu doruri de motoare. Motoarele alea de pe vremea în care se năşteau ăştia de bântuie acum prin Lipscani.

Acum că te-a luat cu erecţii la pupila creierului mititel, să vă zic ce a făcut fratele Delta.
Nu o să credeţi, dar s-a trezit ieri şi mi-a zis că îşi închide Facebook-ul. Nu asta e faza tare, dar tare este că…, ghici,  chiar l-a închis. Bine, de fapt nici asta nu e prea tare în comparaţie cu ce mi-a zis azi: mi-am dat seama că am foarte mult timp liber.

Mă rog, mai tare decât toate astea este ce o să vă spun acum. (ding-dong mai puteţi?)
Padabam! Staţi că nu e chiar aşa tare, m-am gândit mai bine acum, dar e suficient de tare încât să dai un like şi să spui cu voce tare la club că amdraci ăla a rămas la fel de hater. Bine, ce ziceam?

Ah da, păi voiam să vă zic că eu cred că nu ştiu dacă să îmi închid sau nu Facebook-ul. Adică aş vrea, dar parcă nu. Mai exact mi se rupe pula de el, dar mi se rupe şi inima de ăia de se tripează la toate ţarănismele de le fac eu pe acolo.

Uite, vorbeam şi cu Delta, fără Facebook cred că fuţi mai mult. Adică vrea muierea ceva, ţîr la telefon. Tu nu vrei, nu răspunzi şi gata, nu mai ai baterie. Nu mai stai ore pe chat ca să afli după că e pe stop, dar totuşi s-au pupa cu tine putin pe alee. Aşa, pe Facebook îşi ia femeia filme, că cine e aia, că de ce te-ai tăguit acolo, că tu nu dai check-in, dar acum uite că ţi-a dat cineva, că ai dat join la discotecă şi nu te-ai dus, sau te duci şi nu dai join, ştie ea de la o verişoară de a ta.

Pe de altă parte, offline e cam dureros. Adică arunci cu credit că muierea e ok, fată de casă de o unge pe mama la miocard. Are şi ea un suflet bun care să o ajute la zacuscă, dar după trei zile te trezeşti că toţi foştii ei au fost ăia de-ţi povesteau ţie că au dat peste o dementă cu vergeturi. Dacă erai online, ieşeai la o promenadă virtuală şi vedeai tagurile şi, hop, film, chiar diapozitiv de pus în ramă. Poză de familie cu băieţii care au dat share a acelasi subiect.

_brb – mănânc vişine_

În concluzie, din punct şi virgulă de vedere Facebook sunt acolo unde eram în prima zi. Dă-le la oameni ce crezi tu că ar vrea să vadă şi ei vor înţelege şi mai multe. Acest proces este ireversibil, poţi să o arzi poliţai, drogat, însurat, bogat, sărac, visător, îndrăgostit, bătăuş etc. Iar ăia care ştiu cu adevărat cum eşti tu, sunt cei care îţi sunt aproape, cei pentru care nu eşti nimic din ceea ce vrei să pari.

Nu uita, oamenii de pe Facebook îţi vor binele! Pă offline este adevărata salubrizare sentimentală. Dacă tă tâni!

P.S. Nici eu nu ştiu ce-mi veni să scriu asta, nu va luaţi tripuri aiurea, vreau doar să văd câte like-uri mai strânge un om care nu mai ştie ce să mai facă Facebook-ul lui.