Inca nu s-a elucidat misterul fotografului. Pe blogul lui Alex Galmeanu s-a comentat alert, dar nicio concluzie finala. Chestii certe sunt destule dar si mai mult incert se afla in jurul autorului. Pozele sunt facute in 1964 de o persoana din strainatate, aflata in vizita la Bucuresti. Vorbim totusi de 1964, data la care fotografia color exista probabil doar in mainile securitatii.
Se pare totusi ca fotograful ar fi Henry Kissinger, desi pare greu de crezut.
Iata si de la George o amintire intr-un comentatriu pertinent:
“De 1964 nu am cum sa-mi aduc aminte, nu ma nascusem inca. Totusi, una din primele amintiri ale mele sunt troleibuzele 84 si 93 cu care ma ducea maica-mea la gradinita dupa ce-l lasam pe frate-miu la cresha. 93 era rotunjor, rotunjit. 84 avea forme mai unghiulare. Ambele cred ca erau marca Tudor Vladimirescu. Vorbesc de anul 1976, sau 1975 iarna, parca. Din 1986 imi aduc aminte Cernobîlul si cutremurul, ambele in august. Nu se vorbea deloc de acel dezastru, dar s-au repartizat pastile de iod (cred) care probabil se combina mai usor cu particulele radioactive si se eliminau mai repede. Un vecin fizician a veit cu un contor Geiger-Mueller si era evident ca in camera de la bloc, in dreptul ferestrei erau de 3 ori mai multe particule pe secunda decat in fundul camerei, care oricum depasea valoarea considerata acceptabila. In 1986 Bucurestiul se afla in perioada cea mai neagra de care am cunostinta. Demolarile erau in toi, o mâzga de noroi/pra de culoare gri maronie acoperea toate strazile. Autobuzele erau pline mereu, cu calatori atarnand pe scara. Se platea datoria externa, iar mancarea se obtinea greu, dupa lungi cozi in fata (sau spatele) vreunui magazin. Chiar si copiii si adolescentii deveniseram experti in a face doua sau mai multe cozi simultan. Se dadea benzina cu tzaraita, si tot timpul erau cozi de masini pe care le impingeau (ca sa nu mai porneasca motorul) diversi indivizi, de obicei pensionari. Aparusera adaptarile Daciei pentru butelie sau pentru neofalina. Se termina Canalul Dunare – Marea Neagra. Se fabrica Rombac 111. Steaua castiga Cupa Campionilor, iar campionatul mondial din Mexic il transmiteau bulgarii noaptea tarziu. Aveam deja uniforme de garzi patriotice, si facusem deja practica de tir cu o flinta patetica, dar cu muntie reala (la 13 ani!). Prin iunie am avut niste ore de asa-zisa pregatire pentru aparare civila, unde se vorbea de tipuri de munitie si ce-i de facut in caz de atac nuclear din partea inamicului de la … est(?). Avea sau avusese loc scandalul cu istoria Ardealului publicat de academia maghiara, urmat de o intrevedere acra la Arad intre Ceausescu si reprezentantii R.P. Ungara. Mi se pare ca pleca Andropov si venea Gorbaciov. Reagan incepuse o perioada de cheltuieli in armament salbatice (asa-zisul razboi al stelelor), la care sovieticii n-au facut fata. Iar in Bucuresti, prosperau cei care dadeau ore de karate si kung-fu prin salile de sport ale scolilor, sau cei care aveau pe mana vreo discoteca sau restaurant. Era si epoca seratelor de video, unde plateai 25 de lei si vedeai 3-4 filme (Chuck Norris, Madonna, Richard Gere) si aveai ca consumatie un Pepsi cumparat de la restaurant in navete de 12 sticle. Daca nu era Pepsi era bem-bem, sau Brifcor. Prosperau cei care vindeau si cumparau pe valuta din shop sau consignatie, la fel cei care lucrau pe la vama sau prin Irak si Libia. Lumea isi punea prin vitrine, intre bibelouri, cutii goale de coca-cola, sau sticlute de whisky de pe avion, semn de occidentalizare. Cine avea mergea pe strada cu punga de plastic de la ALDI, di Germania. Daca nu, mergeau si alea de la Comaliment. Se cautau pachetele de RT si Salem, Cromatic, Elcrom sau Telecolor, Lastun, Dacia 2000 (pe lista de asteptare), adidasii albi, iegarii, burlanele, jambierele, pulovarele lasate si cravatele inguste de piele de la fondul plastic. Tuturor le-a intrat pe mana macar o data un catalog Neckermann, dar erau unii care chiar cumparau, pentru revanzare, evident. Mai erau placile de inmatriculare cu 3 cifre, daca era 2B sau 4B inseamna ca era securist. Cele cu 12B erau de bicei BMW-uri sau Mercedes (bot de cal) in stare jalnica, la stilul Beirut sau Gaza, de obicei cu 2, 3 sau 4 studenti (?) arabi inauntru. La televizor rulau filme cu George Motoi si Vistrian Roman, Gheorghe Cozorici si Constantin Diplan. Se vindeau pe sub mana tzoale sau alte bunuri “refuzate la export”, iar tigancile vindeau seminte la cornet si gume cu surprize turcesti. Cumparam “japoneze” un mic colac impletit, oranjada pe care o mancam direct din plic, si drajeuri CIP. Parintii mai cumparau din cand in cand prin casa de comenzi, o chestie care nici in ziua de azi nu am inteles ce era, pentru ca faceai rost de alimente care nu se gaseau in magazine (lamai, bomboane cubaneze, ciocolatele chinezesti, banane, DERO automatic, HELLAS, smochine presate, etc.) Bref, niste vremuri urate, gri, aducatoare de nefericire, griji pentru ziua de maine, si frustrari continue. Nu se vedea nicaieri iesirea din tzarc. Totusi, avea un oarecare sharm. Deceniul anilor 80 i-a dat Romaniei lovitura de gratie la nivel de mentalitate colectiva, iar pentru Bucuresti a reprezentat libanizarea definitiva, in care se ineaca si in ziua de azi. Eu, acum, dupa aproape 25 de ani, consider ca am avut o copilarie prea scurta, prea lipsita de culoare, de jucarii, de joc, iar timpurile ce au urmat au continuat sa fie apasatoare pana tarziu prin 96-97 aproximativ. De prosperitatea relativa de dupa 2000 n-am avut parte pentru ca am plecat din tara, iar azi vedem cu totii cum stau lucrurile oriunde te-ai afla.”
