Părerea mea

Văd tot mai des comentarii pe tema mesajului unei melodii, scene din film, videoclip etc. Toţi încearcă să dea valenţe cât mai interesante fiecărui detaliu. De cele mai multe ori toţi sunt pe piste greşite, habar nu au care este mesajul real, iar uneori ori nici nu e un mesaj.

Ping pong-ul între păreri dă naştere la alte păreri şi supoziţii. Şi uite aşa, în loc să belească ochiul şi urechea, privitorul ia locul artistului. Acest lucru se întămplă dintr-un singur motiv, calitatea superficială a producţiior şi slaba documentare a auditoriului.

 

Urechea din interior

Mă zvârcoleam azi pe site-ul ăla de socializare, vorba presei.
În limbajul de lemn al presei, există doar “declaraţia politicianului postată pe un site de socializare”. De parcă politicienii români stau pe Twitter, ori pe LinkedIn, sau Xing, Snapchat, Pinterest, Tumblr, Wk sau plm. Stau doar pe Facebook, că acolo e toată pulimea.
Oricum şi dacă ar sta, nu stau ziariştii pe ele. Cum ar fi să îşi anunţe Vasile Blaga demisia pe Pinterest?
Dar nu asta voiam să vă spun.
Voiam să vă spun că a mai trecut un an de când Facebook-ul ascultă tot ce vorbim şi, prin dispozitivul mobil (vorba presei), ne bagă pe gât conţinut în funcţie de anumite cuvinte rostite de noi. Inclusiv dacă vorbeşti de Mihai Bobonete, iar ţie nu ţi-a apărut niciodată în feed, la un moment dat o să-ţi apară. Pentru că aşa vrea inteligenţa artificială.
Eu m-am obişnuit, sunt chiar relaxat şi mă amuz teribil.
Dar ce mă sperie, este faptul că nimeni nu face informaţia asta publică. Adică ea e cât se poate de publică, dar nimeni nu o mediatizează.
Vă daţi seama cât de băgată e lumea reală în cea virtuală? Cât rahat e de mâncat pe internet şi cu ce ardoare o faci, încât nu te-ai prins că internetul ştie totul despre tine şi despre cei din jur?