Despre minorităţi în România

Ştiţi legenda aia: m-am dus în Harghita să iau o pâine şi nu m-a servit vânzătoarea că nu ştiam ungureşte.

Eu n-am păţit-o nicăieri prin zonele alea, deşi am cerut şi pâine, am mâncat şi la restaurant şi mi-am tras-o şi cu ceva femei purtătoare de nume ungureşti. În schimb, constănţean fiind, am văzut parinţi ce-şi pierdeau copiii pe plajă, iar micuţii nu ştiau o boabă de română. Şi erau mulţi, vară de vară.

Că tot vă vorbeam de Constanţa, să vă dau un exemplu local. În Dobrogea, mai bine zis în Constanţa, am fost mereu înconjurat de minorităţi. Fie ei turci, tătari, greci, bulgari, toţi ne-am contopit într-un tot unitar. Le respectăm sărbătorile, ne respectă tradiţiile, luăm ce-i mai bun din ambele şi ne bucurăm împreună de acest mix de culturi.

La şcoală aveam colegi turci, vorbeau între ei în turcă, ne învăţau şi pe noi anumite cuvinte, uneori chiar profesorii cunoşteau un strop de turcă. Mama mea a învăţat secrete gastronomice de la turcoaice, oferind în schimb ceva din dărnicia bucătăriei noastre.

La cablu am copilărit cu 4,5 posturi tv turceşti, posturi la care uneori mă uitam cu plăcere. La radio prindeam în fiecare vară posturi turceşti, poate chiar mai bine ca Radio Vacanţa.

Foarte multe comune din judeţul Constanţa sunt înfrăţite cu oraşe din Turcia, iar în satele cu populaţie majoritar turcă nu vezi niciun drapel turc. Şi dacă ar fi, nu ar fi nicio problemă, pentru că ne respectăm de sute de ani.

La rândul lor, turcii nu au avut nicio pretenţie exagerată. Nu vor predare în şcoli pe limba lor, nu vor drapel arborat, nu vor justiţie şi alte pretenţii scoase din context. Turcii fac alături de noi un tot unitar plin de farmec oriental. Mâncarea mea preferată este cea turcească, mâncare pe care o mănânc oriunde în lume, atunci când am ocazia.

Tot turcii au afaceri de succes în România, se ajută reciproc, dar sunt alături şi de români. Ei plătesc taxe statului român, ca orice alt investitor, taxe ce ajung tot la noi. În România, niciun român nu are ceva rău de spus despre vreun turc.

Acest tablou ar putea fi unul la fel de frumos şi cu ungurii, atâta timp cât guvernul ungar nu ar mai pune presiuni inutile pe ţinutul secuiesc. Cei din aşa zisul Ţinut Secuiesc ar trăi la fel de frumos ca dobrogenii, sau poate dobrogenii ar trăi la fel de tensionaţi dacă guvernul de la Ankara ar agita spiritele.

Iar la final, să ne gândim la Europa şi scopul pentru care a luat ea naştere.

Să ne iubim!

Povestea avatarului meu

În urmă cu vreun an poza de mai sus a reprezentat avatarul meu pe Facebook. E banală, nu spune nimic, dar mă reprezintă total dintr-un singur motiv: avatarul nu înseamnă nimic, pentru mine.

De atunci, diferite persoane au copiat ideea. Nu ştiu dacă şi ei se regăsesc în ideea mea, dar cel mai interesant mi se pare că toţi au văzut cu totul altceva în avatarul meu. Mai mult decât atât, m-au tot tot felicitat pentru ideea creativă (lol).

În concluzie, cele mai simple idei dau naştere celor mai complicate gânduri.

 

Despre hipsteri şi ICR

Institutul Cultural Român, în urmă cu ceva timp, a făcut o mare greşeală. Şi anume, s-a lăsat pe mâna hipsterilor. Da, hipsterii ăia care n-au ce mânca, dar în schimb sunt doldora de cultură efemeră.

De fapt, asta este una din principala caracteristică a hipsterului târâtor de mal dâmboviţean: eh se hrăneşte cu proiecte socio-culturale pentru a suplini puţinii bani pe care îi ia de la jobul lui de căcat unde nu poate avansa din motive clare.

Eh, vedeţi voi, ICR-ul ăsta a hrănit multe guri, dar din păcate nu putem afirma că ne simţim mai plini sau mai puţini plini de cultură de când cu Marga. Cultura nu a însemnat niciodata finanţare, programe pe termen mediu sau lung, şi nici măcar pe termen scurt. Cultura se descoperă, se găseşte în stare naturală, evoluează şi se transformă după bunul plac al autorului. Este total greşit să afirmi că avem nevoie de promovare în cultură, cât timp Brâncuşi nu s-a bucurat de PR, cel puţin până acum.

Şi cum spuneam, ICR-ul a tot aruncat cu bani pe ici şi pe colo. Numai eu ştiu vreo 4 proiecte din care s-au tras nişte mii bune de euro, iar acei oameni acum aruncă cu noroi în ICR. Evident, pentru că nu le mai dau bani de buzunar.

Una din cele mai urâte forme la care hipsterii ăştia terminaţi au apelat, este dezinformarea. Mai exact, s-au dat cu curul de wallurile lor şi au postat o ştire conform căreia ICR nu mai finanţează proiecte de alea fine (gen TIFF), deşi povestea era cu totul alta. Dar cum hipsterul e prost, habar nu are ce înseamnă verificarea unei ştiri şi toţi au luat-o ca atare, pentru că asta înseamnă Facebook la primate: share, crede şi nu verifica. De fapt era vorba de un concurs de idei, detalii aici.

Ieri, ICR a dat un comunicat de presă în care a anunţat parteneriatele strategice pentru 2013. Ghici ce, toate proiectele importante sunt acolo. Adică aici.

În concluzie, fanii ICR nu au cum să stea liniştiţi. Ei sunt mereu în căutare de drame. Le urăm spor. La informare.

Cel mai norocos om din lume

În 1945 un om a supravieţuit bombei atomice de la Hiroshima, târându-se şi petrecându-şi noaptea într-un adăpost anti-aerian, apoi, în zori s-a urcat în tren şi a ajuns în timp la locul său de muncă, în Nagasaki, unde a supravieţuit celui de-al doilea atac cu bombă atomică. Numele lui este Tsutomu Yamaguchi, iar dintre cei 160 de oameni care au prins ambele atacuri cu bomba atomică, el este singurul supravieţuitor.

După explozia de la Hiroshima şi-a pierdut parţial auzul, dar şi părul pentru o perioadă de timp. Cu toate astea, a trăit fericit până la 93 de ani, iar în 2004 a murit de cancer la stomac.

Nu ştiu cât este noroc, destin, sau poftă de viaţă. Tu, cum stai cu migrenele?

 

Raiul petiţiilor

 

Dacă n-ai cu ce te delecta când eşti fumat, dar nu numai, poţi să te plimbi prin colecţia de petiţii inutile a acestor oameni. Tot ce vrei, de la mall-ul în toate cătunele, la cinematografe şi seriale cât mai aproape de consumator.

Şi la final, mă distrează maxim ăştia cu petiţiile legate de buletinele biometrice. Asta este cea mai inutilă petiţie, dintr-un singur motiv: autorităţile au zis clar: fiecare optează pentru ce variantă vrea, cu sau fără amprentare & co. Deci dacă nu sunt obligatorii, de ce să facem petiţie cât timp fiecare alege ce vrea? Pentru că românul s-a născut petiţionar.