Mihai Stănescu, încă un artist omorât de libertate

Îmi este imposibil să uit acest nume, această semnătură, acest umor, acest caracter.

În comunism, deşi să tot fie prin gimnaziu, mereu mă întrebam cum de reuşeşte din câteva linii să dea naştere unei imaginii ce-mi stârnea râsul, deşi poate caricatura în sine oferea alt mesaj. Acum, asta consider un artist complet, să fie acceptat şi înţeles de cât mai multe categorii de oameni.

Tot acum, pe la Sala Palatului mă opresc mereu din drum şi fotografiez fotografia din poza de mai sus. Mereu plec mai împlinit şi cu gânduri mai calde, deşi am tot făcut acelaşi lucru de zeci de ori.

Domnul Stănescu se simte acum la fel de derutat de aceste vremuri cum poate mă simt şi eu. Apare din ce în ce mai rar în public, trecutul lui se pierde, societatea e în planuri de viitor. Mi-aş dori din toată inima să fie ceva trecător, să vină un alt amdraci peste 10 ani şi să redescopere geniul Mihai Stănescu. Iar această redescoperire poate va însemna un nou început.

P.S.
Mi-aduc aminte că ministrul sănătăţii mi-a trimis şi două asistente care luau tensiunea. Scrisesem preţul, 40 de lei şi 50 pentru FSN-işti. Până la urmă am primit spaţiul acesta, care era tutungerie înainte de ’95, iar condiţia a fost să nu schimb profilul. Mergea foarte bine, era chiar coadă, acum, într-o oră n-a intrat decât contabila să facă actele, că n-am încasat niciun ban luna asta.  

Excesul de maniere reprezintă o mare mârlănie

Deci, eu nu înţelegi rolul urărilor. V-am mai zis-o pe aia cu amicul meu de avea wall-ul plin de urari de mulţi ani şi el murise de câteva ore. Urările nu doar că sunt inutile, sunt extrem de enervante. Sunt o altă dovadă a faptului că un om  preferă să spună pe gură ceva, decât să facă un lucru concret. De exemplu, eu când sunt în picioare şi văd pe cineva la masă ce caută din priviri ceva, mă ofer să îi aduc acel obiect, tocmai pentru ca masa lui să fie cât mai liniştită.

Ştiu, îţi sună bizar, dar nu e nimic mai tragic decât să aştepti ore întregi până îţi vine masa de prânz. Apoi pe aşezi tacticos la masă, îţi pui toate cele lângă tine, tocmai pentru ca masa să-ţi ticnească.

Ei bine, ăla e momentul în care miliarde de oameni îţi urează “poftă bună”. Bă, exact când pui lingura la bot mai apare unu cu urarea magică.

Ţi-ai bulit masa şi stai frumos cu burta în aer şi-o bere în mână. Exact când pui gura-n pahar vine o alta rundă de urări: “să-ţi fie de bine”. Şi curg urările astea până te ia voma. Hai norosc, să trăieşti!

Evident, nu-s toţi defecţi, mai sunt şi oameni care dau frumos din cap, iar tu le răspunzi la fel. Acei oameni înţeleg perfect că eu, din moment ce mănânc, am poftă destulă şi chiar o să îmi “fie de bine”.

După ce te-ai tuns, ca băiat, mii de oameni îţi spun “să-ţi fie de bine” până la următoarea tunsoare. Păi ce de nu spuneţi asta şi când îmi tai unghiile?

Mai e faza aia cu papagalul care se duce să ia el ceva şi întreabă dacă mai vrea cineva ceva. Nu, boule, toti avem, am fost atenţi cu nevoile noastre, tu eşti singurul întârziat, nu ne mai fute la cap cu insistenţele tale. “Sigur nu vreţi nimic?” Să mori călcat de tren, ia-o ca o urare sinceră.

Acelaşi lucru se aplică şi în alte situaţii în care mârlanii vor să îţi dovedească că-s manieraţi. Te întreabă dacă bei o cafea, spui “nu”. “O apă, un suc, nici măcar un freş, ceva, o bomboană, o boabă, ceva, ia orice, acum, pliiiiizz”.

Să moară mă-ta-n lift, vreau linişte! Dacă am nevoie de ceva, îţi cer, sau te prinzi.

Asta dacă nu eşti mârlan.

 

Cărţile proaste trebuiesc arse

Mi-am luat prima ţeapă din viaţa mea, asta în materie de carte.

Mi-am luat o penalitate de carte, o orbilitate, o tâmpenie mai mare ca mine şi ca toată taraba. Normal, n-am putut să o răsfoiesc, pentru că era sigilată. N-am apucat să mă interesez despre ea, că a fost impul, iar eu cumpar doar din impuls şi atracţie de moment.

Cineva spunea că nicio carte nu trebuie aruncată. Un mare bou!

O carte proastă, scrisă pentru bani, trebuie distrusă, să nu cumva să te faci de căcat când eşti prins cu ea.

 

Încă o proastă murdară de romgleză la bot

 

Voi aţi observat o chestie? Aia că, în general, pizdele sunt mai murdare la bot de romgleză decât pulărăii? Şi tot în general, pizdele romglezite vorbesc şi engleza, dar şi româna, mult mai greşit gramatical decât unul care le vorbeste separat, la timpul lor. Plm, te-ai obişnuit prea mult să crezi că unde nu-i cap, bine că-s picioare.

Hai să nu generalizăm, să vorbim pe situaţii concrete. Una din ele e aia când te duci la o petrecere unde s-au strâns nişte multinaţionali 100% români. Genul ăla de saraci ce au dat de nişte sute de euro salariu, tim bilding, targhet, taiming şi alte gunoaie care într-o discuţie cu mă-sa din varful dealuluisl-ar transforma într-un străin veritabil, direct de la coada vacii.

Şi ajungi tu la petrecere, te îmbeţi şi ai cam da iama în grupa de nefutute model Outlook 2010, dar ţi-e cam teamă că iar le dai pe uşă afară din motive necunoscute, pentru ele. Dar cum vremurile în care bărbaţii se dădeau la femei au apus, evident din motive masculine, acum te iau ele prin învăluire. Şi faci o cristiană, un flic, un flac, o cumpăna şi tot în pod te opreşti. N-am cum sa fentezi inevitabilul.

Şi după ai lăsat o norocoasă să-ti trăncăne în timp ce mintea ta se întreba “de ce violenţa domestică, din motive de prostie, nu este legală”, te uiţi în gol, suspini moale şi o întrebi discret:

– Care este oraşul tău preferat?
– Nu ştiu, că eu nu am ieşit până acum din ţară.
– Şi atunci de ce morţii mă-tii te romglezeşti cu mine, fah? Marş la serialele tale de pe internet!

Şi tu eşti un ţăran la fel de mare, poate mult mai mare ca o vită care-şi pierde zilnic din bagajul de cuvinte. Şi poate o să spui că în trecut socitetatea se rom-franţuzise şi că e ceva normal. Păi normal, băi boule, dar vorbim de nobilime, de oameni cu carte şi cu studii la Paris. Ţăranii îi ziceau “furculiţion”, exact cum îi spui tu la “meeting”.

Mulţumesc vieţii că  m-a înconjurat de oameni cu chibzuiţă şi cumsecade în ton, dar cu un simţ uriaş al umorului, bizarului şi absurdului. Tocmai asta îmi dă putere să îi înjur pe proşti.

Aparenţa falsă e la mare preţ, dacă nu chiar supraevaluată, în schimb normalitatea în trăire e în criză.

P.S. Nu vă mai romgleziţi la mine în viaţa voastră, că vă scuip!