From STOCKHOLM to LONDON to BERLIN to BUCHAREST

LIVE !!
★ONI AYHUN ★———> (Stockholm)

www.oniayhun.com
http://www.youtube.com/watch?v=Ixf5wQdhmAU&feature=related
+ VJ MARIT ———————> (Berlin)

★AKIM★ ———–> (Bucharest)
Homegrown talent, so everybody stand up!
After remix work for the liked of Dat MC, Data Punk, The Coolness and many other International Acts, Akim is set to start his EP” MEET GUSTAV”
http://www.facebook.com/pages/AKIM/192716527466754
+Visuals by Project OR ———–> (SPACE)

More details soon!!!

Coada la români, între tradiţie, obligaţie şi datorie.

O uram în comunism, dar se pare că ne-am prea obişnuit cu ea. Coada este precum preludiul la futut, precum socializarea la priveghi, precum râgâiala de după bere. Nimeni nu prea şi-o doreşte, dar generează plăceri nelimitate.

Eu, din principiu, nu stau la nicio coadă. Dacă vine sfârşitul lumii şi tre’ să stau la coadă la cruţatu-mi viaţa, eu îmi deschid o bere şi îmi aprind o ţigaretă în sala de asteptare. Dar cum ăla de nu încearcă e mai prost decât ăla pe care îl tot critică, am decis să mă aşez la o coadă. Nu la aia din poză, ci la una ceva mai mică.

La coadă la covrigi afli toată istoria unui “codaş”, asta pentru că nimeni nu stă doar la coadă. La coadă se vorbeşte tare la telefon, se poveşteşte în exces, se spun secrete şi se fac mărturisiri vinovate. Când ajungi în faţă începe marea distracţie:
– Aş vrea unul cu boabe de cucuruz în cremă de pandişpan.
– Nu mai avem decât cu mămăligă şi cuatro formagiiiii.
– Cu jniţel, nimic?
– Nu, dar avem cu cipsuri asudate.
– Ăia de acolo cu ce-s?
– Ăia cu scobitura dilatată sunt cu pepene de mare.
– Hmmmm.
– Dacă mai staţi două minute sunt gata şi cei cu pilitură de cocos.
– Nu, nu, vreau cu armătură de cocăze.
– Câţi?
– 22.
– Nu avem decât 21.
– Bine, aştept la cei cu pilitură de iaurt.
– Adică de cocos.
– Ah, nu. Dă-mi cu mămăligă şi cuatro formagiiii.
– Câţi?
– Unu, de poftă.

Şi discuţia asta continuă la infinit, deşi când stai la coadă exact sub mufa ta zac listele de preţuri şi sortimentele. Tu eşti ocupat cu socializarea, n-ai cum să le vezi.

De ce să suporţi acest chin la infinit? Pentru că merită şi stomacul tău un covrig de la tarabă. Pentru că alte metode de hrănire nu-ţi fac plăcere? Pentru că te interesează o coadă mai mult decât motivul pentru care s-a format?

Exact.

Pe de altă parte trebuie să remarcăm japca agentului economic. Băi nene, vezi de după gemuleţul ăla al tau că lumea se calcă în picioare, de ce nu îţi măreşti capacitatea de producţie? Pentru că ai destui proşti care stau la coadă.

P.S. Pe vremea aia când aveam şi eu un fast food pe la mare şi treaba nu prea mergea, ne strângeam 5,6 oameni şi formam o coadă. În câteva minute coada lua dimensiuni catastrofale.

Petrecerea şi demolarea merg mână în mână când vine vorba de băut.

În timp ce toată lumea îşi îmbracă localul în haine bine alese și în activităţi de rupt gura, săptămâna trecută, un bar din Centru Vechi a găzduit trash-uirea unui spaţiu aflat exact în gangul ăla unde se ştie că se află barul Interbelic.

Şi uite aşa s-a pus de un eveniment privat, atent ascuns pe Facebook, unde fiecare și-a adus de-acasă prieteni, băutură și pufuleți. Pe stilul ”Ne rezervăm dreptul de a selecta clienţii, intră doar cine are d’ale gurii.”

Read the rest at Vice Magazine: CLOSING BEFORE OPENING PARTY – Vice la zi

Un fetiş bănos pentru iniţiator: cititul în public

Am ajuns în Bucureşti mai mult de gura mamei mele. Eu îmi doream o viaţă eternă la malul mării. Vara călărind faleza din Eforie în tricou, iarna hoinărind pe malurile înalte din nordul Constanţei.

În ultimul al de liceu, într-o duminică răcoroasă, printre stâncile zgribulite am dat peste un om al plajei mai special. Un bookinist permanent, cazat la pe plajă. Casa lui însemna cerul liber, câteva cartoane şi alte sute de cărţi care îi ofereau o minimă existenţă în cazul în care vreun cumpărător îl vizita “acasă”, pe plajă. Îl vizitam cât de des puteam, fără să vorbim despre cărţi, despre viaţa lui, despre sărăcie sau bogăţie. Vorbeam despre oameni şi lucrul ăsta mă liniştea de fiecare dată. La plecare îl rugam să îmi recomande o carte, eu o cumpăram şi îi ofeream una cadou, cam de găseam prin dublurile mamei mele. Nu am ştiut niciodată cum îl cheamă, cum a ajuns acolo, nu l-am întrebat cum trece iernile într-un loc atât de geros, am vorbit doar despre oamenii care îl vizitează şi ce cărţi cumpără de la el.

Am făcut această introducere pentru a evidenţia faptul că oamenii urmează natural alţi oameni atunci când simt pasiunea şi dăruirea celor din urmă. După 1999 eu am plecat în Bucureşti şi l-am vizitat din ce în ce mai rar, încă un an. Prin 2 000 şi ceva marea a îngheţat, drumurile erau blocate iar eu speram din toată inima să nu moară degerat. Când am ajuns nu am mai găsit decât un buchet de flori şi o lumânare. De atunci am devenit cititor pe cont propriu, am citit ce am simţit că mă atrage, în momentul în care eram pregătit să citesc acel material. Cititul nu este o activitate mecanică, cititul, ca şi multe alte activităţi,  se face după o pregătire atentă a creierului. Ăsta este şi motivul pentru care, de multe ori, te uiti împreună cu o persoană la un film, tu priveşti atent iar ea butonează telefonul. La final vei observa că tu ai o cu totul altă perspectivă asupra filmului.

Astăzi, în drum spre birou mi-am amintit de defuncta Lectură Urbană. M-am uitat la oamenii care citesc. Asta m-a surprins la sosirea mea in Bucureşti, faptul că oamenii citesc în număr atât de mare în mijloacele de transport în comun. Au făcut-o şi înainte de Lecturi Urbane şi o fac şi acum. Şi atunci, de ce circul ăla gratuit la metrou? De ce stresul ăla de a invada teritoriul intim al unui om care îşi ducea cu el problemele de zi cu zi. Oamenii citesc când au chef, ce au chef şi cât au chef. Oamenii nu citesc când au chef bloggerii, oamenii nu citesc pentru a acumula capital unei mişcări efemere, oamenii nu citesc pentru a sta la poze uploadate pe Facebook. S-a prins cineva de asta?

În altă ordine de idei, treaba cu Lecturi Urbane s-a stins la fel de repede cum a şi apărut. Nu s-a ştiut de unde vine, nici unde se duce. Ca orice adunătură “urbană”, nu are niciun ţel concret. Cum ar fi dacă “Lecturi Urbane” şi-ar fixa un target exact, măsurabil. Dar stai, Lecturile au murit… Trăiască oraşul. Trăiască planeta în care toată lumea stă cu o carte în mână!

Acum există oraşul citeşte, născut tot din nevoia de a citi în public. Dar ce te reţine nene să citeşti în linişte, doar tu?

Acum hai să ne vorbim o ţâră despre creierul acestui voaierism, domnul Ciubotaru. Din punctul meu de vedere, respectabilul domn este un fel de blonda lui Bote, Sexy Ieşeanul sau e-Crudu. Facem şi noi nişte treburi cu lipici, băgăm PR şi presă şi vrruuum ne zboară freelancingul.

Dar, cum am mai spus, nu cel ce furnizează e papagal, ci ăla de se lasă “mutat” de oameni şi gesturi slabe.

Succes domnule Ciubotaru, aşteptăm cu nerăbdare să ne invitaţi şi la iniţiative de genul “Scrisul Urban”, “Baloane de Săpun Urbane”,  ”Adăpat Urban” şamd! Oamenii care adorm în fiecare seară cu o carte în braţe vă sunt recunoscători că propagaţi fetişul pentru citit în acumularea de capital de imagine, folosit întâmplător în activităţi ce vă facilitează un trai mai bun, dar şi apariţii mai dese prin presă.

p.s. Vă mai amintiţi cum fugeaţi disperaţi prin metrouri pe la Lecturi Urbane?

La ce v-a folosit?

Citeşte şi Recturi urbane din 2010.

Citiţi din presă şi: Primul spaţiu pentru Lecturi Urbane în capitală (Doamne ajută), Oraşul citeşte underground (să mori tu?), Lecturi Urbane sau mai puneţi mâna pe o carte! (a-ţi auzi-t băi proşti-lor?), Lectura urbană, o formă de îmblânzire a spaţiului public (animalul urban din mine se cacă pe el de râs, urban evident), Atacul cărţilor pe scările de la TNB (în curând o să îţi bată la uşă nişte bloggeri: primiţi cu carţile sau vă omorâm?)