Carte poştală din paradis

Vă scriu toate astea în timp ce la Vadu se înregistrează o premieră mondială: un protest împotriva unu party la cherhana a strâns mai mulţi adepţi decât participanţi la eventul în sine. E mai uşor să lupţi virtual, decât să te distrezi real. V-am mai zis, Corbu-Vadu sunt un rahat total, din punct de vedere turistic sunt locuri moarte şi cu potenţial zero. Trebuie să acceptăm că acolo natura ne-a blestemat şi că nu avem ce să facem dintr-un câmp terminat aiurea în apă. Dar mai bine să vă spun cum este aici, în rezervaţia asta, un loc cam cum era Vama acum 15 ani.

De când sunt aici mi-am dat limbile peste cap. Şi nu mă refer la aia maternă, ci la toate.

Ne înţelegem cu oamenii prin semne, engleză şi alte feţe de circulaţie locală. În acest moment aceasta este ultima mea belea, am eu altele mai grele pe cap.

Prima a fost cearta cu poliţia, că deh, depăşisem pe linie continuă cu mulţi km/h peste limitele omeneşti. Am acceptat că sunt vinovat doar când nu mai puteam să ţip la poliţai, şi atunci el mi-a dat actele înapoi şi a refuzat şpaga. De fapt asta a fost singura belea, destul de amuzantă.

Alte belele sunt de genul turistico-sufletesc. Ştiţi voi caii ăia pe care vă chinuiaţi să îi salvaţi şi vă lăudaţi că se distruge singura rezervaţia din Europa? Ei bine, aici sunt în voie pe toată coasta. Vieţuiesc împreună alături de porci sălbatici, păsări cu denumiri ce nu-mi vin în cap, şi printre oameni.

O mare belea este faptul că aici sunt mulţi copilaşi. Băi nene, mulţi, câtă frunză şi câtă iarbă, dar să dea dracu dacă le auzi gura. În timp ce ciocneşti cu părinţii un pahar de socializare, copilul se distrează în voie, pe mute. Hai că trebuie să hrănim şi MILF Spiritul.

O belea şi mai mică este că, distracţional vorbind, n-ai decât o cârciumă în sat. Acolo este un barman cu ceva rădăcini româneşti, dar şi poftă de băut locală. Deşi shotul costă echivalentul a 4 lei, după primele 20 îţi dai seama că ai plătit doar două. În tot acest timp ai cunoscut o tinerică avocat, venită cu soţul ei, ai dansat nişte swing şi te-ai tăvălit pe podea cu nişte James Brown în cap. Ideea că toate femeile îţi zâmbesc te îmbată crunt, iar când pleci acasă pe drumul pietruit, te aşezi în patru labe şi realizezi că zâmbetul lor este natural, fie că e la magazin, restaurant sau pe plajă. E zâmbetul prierdut de femeile noastre, chinul beţiei şi coşmarul plecării. Timp mai am, hai să îmi fac plinul cu zâmbete.

As mai avea multe de spus, wi-fi-ul ăsta nu cred că suportă chinul de a mă ţine departe de plaja aia ce-mi calmează mahmureala. Mai sunt 3 zile de stat în paradis, dar poate nici o viaţă nu mi-e suficientă printre oameni care habar n-au cei pe Fb, ce concerte sunt anul ăsta, cum e cu reducerile şi cum să dau în goarnă pe segmentul carieră. Ştiu un singur lucru şi se pricep de minune la el: trăiesc frumos şi simplu.

P.S. Nu întrebaţi unde e, cine ajunge aici este nevoit să păstreze secretul acestui loc.

Fucking in heaven

Înainte să-mi pun viaţa într-un automobil de lux şi să o duc departe de civilizaţie nişte multe zile, să vă mai zic ceva.

1. Aseară am ajuns la aerogara Băneasa şi cât am aşteptat pe cineva am vărsat de 3 ori, la propriu şi la figurat. Asta e România ta!

2. Tot aseară, la Baraka, iar am dat-o în ţigănii d’alea de Jay-z-uri amestecate cu Commodores-uri şi James Brown-uri. Măcar o singură dată pe an să ne amestecăm şi noi playlisturile.

3. Aici nu mai ştiu ce voiam să vă zic.

4. “Fucking in heaven” se numeşte ultimul album de vacanţă marca Amdraci, de luni şi pe micile tale ecrane (de pe facebook.com/amdraci)

 

Mix de inspiraţie paternală pentru VICE

Nu ştiu pentru voi cum e vara, dar din punct de vedere muzical, pentru mine înseamnă încă o treaptă de explorat în lanţul slăbiciunilor sonore. Şi uite aşa, m-am trezit eu că am dat involuntar și re-editat peste ce se asculta la petrecerile părinţilor mei.

În 1983 nu cred că exista cineva în Constanţa care să posede Akai mai dotat şi benzi mai încărcate de James Brown şi Aretha Franklin, cum avea tatăl meu. În acele vremuri meseria de radio telegrafist pe un vapor de la Navrom avea şi o fişă a postului întocmită după chipul şi pasiunile fiecăruia. Pentru tata afacerile erau simple: cu banii câştigaţi din cărăuşia unor baxuri de ţigări pe ruta Brazilia – USA, evident în interes de serviciu, ocupa un loc călduţ pe lista Dj-ilor de prin San Francisco, Philadelphia sau Boston.

DJ-ul de radio american, în vremurile alea era sculă de basculă. El turna şi răsturna hituri. Despre unul dintre cunoscuţii tatălui meu, prezent în memoria mea drept Mr. Willy care ne-a vândut şi un video recorder prin ‘85, s-a scris şi prin presa momentului că ar fi fost acuzat de corupţie, şi mai mult decât atât, că ar fi promovat inutil anumite melodii, presat financiar de unii producători. Apunea vremea în care melodiile înregistrau succes natural. Se năştea “marea colectivizare” muzicală în cel mai democrat stat de pe pământ. Apoi toată lumea se pregătea de mp3-ul la 1$

Read the rest at Vice Magazine: AMDRACI NE-A FĂCUT UN MIX DE INSPIRAȚIE PATERNALĂ – Vice la zi

Ipodul trebuie interzis

V-am mai zis eu că de la Mac nu înţeleg două lucruri: ipodul şi itunesul. De fapt sunt singurele mele puncte slabe în materie de soft sau hard.

M-am apucat de editare video singur, de editare foto sau de muzica, tot singur. Cam tot ce are butoane sau vreun soft nu mi-a dat bătăi de cap vreodată, dar trebuie să mă declar învins de ceva. De ipod coae!

Am acceptat înfrângerea de mult, de aceea nici nu am aruncat banii pe asemena deviceuri. Muzica din telefon e sfântă! Dar uite, mai vine un moment când primeşti cado un ipod şi vrei să îl foloseşti după ce s-a prăfuit prin casă. Şi încep să îi sun pe toţi ăia de îi ştiam eu mare fani şi posesori de ipoade. Din 10 nimeni nu ştia cum se pune muzică, doi au ştiut cum se pune, dar nimeni nu a fost în stare să îmi explice cum se şterge muzica din ipod.

Ajung la birou, raiul posesorilor de iMacuri din fragedă pruncie. De o oră încerc să mă lămuresc şi nu prea sunt şanse. Într-un final mi-am făcut un playlist şi apoi l-am aruncat în ipod şi dă-i sync.

Stau şi mă uit la un i7 cum râzneşte de jumătate de oră la sync cu ipodul şi cât crezi că s-a sincronizat? 1,24 Gb.

Băi oameni buni, băi proştilor, ce plm căutaţi băi nene cu căcaturile astea în urechi? Păi eu toată viaţa mea mi-am schimbat muzica din player din 5 în 5 ore, luate cate 16 giga. Păi io am timp să îmi fac liste, să le sincronizez, să mă uit la ele doar din player, nu de pe orice calculator?

Băi ăştia de lăudaţi ipoadele. Dacă nu aveţi fetişuri duodenale cu ele, faceţi următoare manevră:

– Selecteaza un folder, să zicem 8 giga.
– Transferă-l în ipod
– Fă-l să cânte pe un computer unde nu-i itunes, adică reinstaleaza itunes si mai stai la sincronizare.
– Goleşte-ţi ipodul de muzică (asta nu m-a lămurit încă nimeni cum se face)

Cât ţi-a luat?

La mine, şi în orice player normal, totul a durat sub un minut.

Şi mărul de pe tort, autonomia. Adică produs nou, d-ăla luat din state, nu ţine nici măcar jumătate din timpul scris pe cutie.

Poate cu cloud-ul ăla le iese mai bine.

P.S. După una bucată oră am sincronizat 1,88 Giga şi n-am găsit brichetă să îi dau foc. Am mai întrebat 4 posesori de Mac şi toţi sunt în stadiul meu: “băi, nu ştiu cum se pune muzică, mi-e mi-a pus mereu nuştiucine”.