Izbire

Treaba unora e să verifice mereu dacă uşa e închisă. Treaba altora e să demonstreze mereu că uşa era închisă.

Uşa încuie. Uşa separă. Uşa desparte. Uşa apropie.
Uşa stă închisă. Cu sau fără cheie. Cu zăvor sau fără clanţă.
Una scârţâie, uşa se trânteşte singură dacă laşi geamul deschis.
Una ţi-a fost trântită în nas. Alta s-a deschis când n-ai bătut la ea.
Sunt uşi pe unde intri fericit şi ieşi mort.
Ai uşi pe care le spargi. Cum ai şi uşi la care nu pierzi niciodată cheile.
Sunt uşi pe care doar le auzi.
Cărora degeaba le spui ce simţi pentru că prea multă lumea a intrat şi a ieşit. Balamale tocite.

Fiecare cu uşa lui.
Închisă sau deschisă.

Nerostit

Ne-am obişnuit să naştem copii trişti pentru a le reproşa ulterior că fac prostii.
Cam aşa e şi în relaţii, o mare de copii trişti.
Certurile sunt metastaze dureroase care nu omoara o singură fiinţă, ci două. Toate venite din nevoia de înalt redusă la absoluta cădere.
Abuzând ulterior, în mod refractar, de vasta ta solitudine.
Şi iar ai uitat că la poarta fericirii se intră prin efracţie, altfel stai după toţi triştii care-şi aşteaptă programarea.
În bratele binelui interminabil aşa descriu Raiul.
Raiul altora.

Egogen

Mi-am scos ego-ul de la curăţat, uscat şi apretat.
E ţapăn acum. Stă drept ca o femeie pe tocuri de 12.
Dacă te iei cu el faci alpinism utilitar, cumva.
Am remarcat că atunci când îl laşi mai purtat, neglijent cumva, iese cam şifoat din încâlceli.
Io nu pot să îi înţeleg pe ăia care stau mereu cu egoul ţapăn, cum nu îi înţeleg nici pe ăla de-l poartă şifonat tot timpul.
Dar cel mai bine îi înţeleg pe aia care flirtează cu egoul meu. În murmurul cotidian flirtăm şi ne seducem egourile în 3 limbi simultan.

Iar ăştia de nu pot face asta cu alt ego să nu uite că acum 4 generaţii familia lor umbla desculţă.

Evanescenta

Cu un suflet de refugiată îşi deşerta frecvent poşeta.
Îl punea mereu să îi ţină chestii, ştiind că orium le buleşte ireparabil. Vorbea despre chestiile alea singură, de parcă încerca să se elibereze, părând mulţumită că le identifică. Chiar şi bulite ulterior.
Ia, ţine şi mie catarama din aliaj în formă de delfin, ţine tu cheile de la maşină… oricum nu mai plec departe, ochelarii ăştia ţine-i tu că oricum nu mai bunghesc soarele, ţine şi gelul ăsta de duş, l-am folosit de două ori.
Ia, ţine-mi agenda cu planuri ratate că oricum doar tu te gândeşti la stabilitate ca la un lucru dorit de toată lumea.
Să nu uit, îmi făcusem o listă de cumpărături. Dacă vrei ceva… eu am tot ce-mi trebuie.
Când încui ușa, îți las oricum și cheile, poți să le folosești dacă vrei.

Ea îi spune „trebuie să fii atent la x”, „trebuie să fii atent la z”. Ei pronunța x și z în șoaptă. Ei își vor infiltra x-ul, repectiv un z-ul, în mințile celuilalt.

Obosită își golește toate bagajele, toate hainele, toate buzunarele.
Vrei guma asta?
Dar fluierul ăsta, ​ai fost multă vreme antrenor.

El ştie să lucreze cu oamenii. ​
El s-a hotărât să paseze mai mult cuvinte decât gesturi.
​Ea a evoluat spre imaginație și abstract.
Râde singură, e furioasă, cred.

Ia și cutiuța în care țin medicamentele, alea verzi sunt de stomac alea albe de cap. Ia şi pozele astea. Ia tot, eu ​oricum sunt un conglomerat de defecte. Ia şi punga de metafore la vrac.

El nu ştie cum să ia totul, dar totuşi le-a deşertat pentru el.
Ea se uită în continuare la el peste umăr: las că te descurci tu. Dacă nu le iei, eu nu le mai vreau, eu nu le dau mai departe.
Dar ea nu se îngrijorează, urlă – foarte bine! Își aruncă mâinile în lateral, foarte bine! Apoi trântește ușa în urma ei.

Strâng lucrurile, le pun în sertar, le scot, le pun în alt sertar. Caut altul. Ăla e. Stai că nu se închide. A rămas ceva pe afară.
E ceva ciudat în felul în care unele lucruri stau împreună. Unele lucruri se-adună ciudat, iar când laşi ceva pe afară parcă toate işi găsesc locul.